Un suflet ca o ploaie-n toiul verii...

Privesc picuri numerosi de ploaie si nu pot sa nu traiesc intensitatea multitudinii de lacrimi ceresti...
Gandesc la vara - acel anotimp plin de bucurii, liniste, soare, rasete si pace in jur. Si nu pot sa nu ma intreb pe ce continent se mai regaseste.
Traim intr-o tara cu oameni in sufletele carora e vesnic iarna. Poate din cand in cand o ploaie de toamna le mai racoreste inimile si le limpezeste boemele ganduri atat de indepartate...
Imi place sa cred ca totul este doar un cosmar, ca lumea din jur va invata intr-o zi sa zambeasca, sa se bucure de micile daruri oferite noua cei atat de marunti...
Mi-e greu sa accept ca trebuie sa ma trezesc din ceea ce visez eu ca este viata si oamenii din jurul meu, sa accept ca realitatea este atat de fada si lipsita de nuante.
Iubesc lumea asta si regret ca per ansamblu se complace in a fi doar un conglomerat de atomi ce graviteaza monoton in jurul si in centrul unui Univers atat de complex.
Vreau sa rad, sa dansez, sa spun lumii intregi ce simt si ce gandesc! Am atatea de impartasit, incat viata asta a mea nu-mi ajunge. Mi-ar mai trebui inca zece vieti ca sa impartasesc toate visele, gandurile, sperantele mele doar din lumea asta.
Plange Cerul si cu el plange si inima mea... Doare sa vad atata tristete, pesimism, lipsa de ambitie spre a razbate si a reusi, inimi inghetate in negura orgoliului, sau mult prea slabe ca sa poata ierta si sa ofere noi sanse. Uitam prea des de drumul nostru efemer, de rolul nostru. Vreau sa cred ca nu traim doar ca sa vestejim.
Vreau sa cred ca, intr-o zi, o stea va licari in urma mea si va aminti tuturor ca trecerea mea prin lumea asta nu a fost atat de efemera. Ca eu am reusit sa-i dau un rost.
Iubesc viata, dar din pacate sunt mult prea multi care nu stiu sa o pretuiasca. Prea multi care n-au inteles inca ca este si asa mult prea scurta...
De unde atatea vicii intre noi?!
De unde atatea slabiciuni si atata prostie incat sa ne complacem in asemenea moravuri?!
Daca m-ati intreba daca regret ceva din viata mea?! As raspunde clar si sigur - NU!!! Poate doar ca am trait prea intens sentimente, si bune si rele, pe care insa altii nu au stiut sa le pretuiasca. Dar, in definitiv, eu sunt fericita ca am iesit invingatoare. Nu eu am pierdut!!!

teama de schimbare...

Prietenii cunosc secretele inimii mele, dar niciunul nu a avut curajul sa ma sacrifice. Cu toate acestea ma simt impinsa incet spre prapastie. Incerc sa fug si totusi profunzimea posibilei caderi ma cheama. Incerc sa ma regasesc. Sa aflu care sunt eu din cele multe vise si ganduri cu care ma confrunt atat de des. Un secret pe care l-am ignorat nu imi da pace. La ce imi foloseste sa aflu mai multe? Cui foloseste? Nu voi distruge oare toata fiinta mea si odata cu mine cel putin inca 4 persoane dragi mie? Si totusi as vrea sa cunosc ce origine are sangele meu...Prin ce valuri se scalda caldura din el.
Dar fug si plang si nu gasesc raspuns. Cerul s-a inchis si nu imi mai raspunde. Sa iei decizii ilogice, sa traiesti o poveste de basm nu este atat de usor. A fi deosebit implica intr-adevar o mare povara.
Caut raspunsuri si nu le primesc. Am gresit oare drumul? In ce directie sa indrept busola gandurilor mele?
Ma gandesc la cata durere tre sa existe in sufletele tuturor celor implicati in acest basm. Si cata durere poate as renaste daca as continua in cautarile mele si poate as gasi raspunsurile la miile de intrebari ce ma bantuie.
Daca lupti cu tine insuti e aproape imposibil sa si castigi. Si totusi parca am obosit sa infig cutitul in inima de copil. Doare si totusi simt ca traiesc in doua lumi. Trebuie sa aflu? Si daca nu, atunci cum sa uit ce stiu? Cum as putea sa neg insasi existenta mea?
Nu vreau schimbare. Vreau doar sa aflu un dram de adevar. Vreau sa inteleg trecutul ca sa traiesc viitorul. Mi-as dori sa aflu dar nimeni sa nu ma afle.
Adesea cred ca inteleg de ce iubirea si geniul ajung adesea la limita nebuniei. Dar nu percep cum sinapsa simturilor noastre este atat de radicala. Si egoismul si ratiunea ma transforma intr-un om de lut...
Prea multe intrebari fara raspuns si o teama imensa de a nu rani, de a nu tremura pamantul din cauza schimbarii...
Ma lupt cu mine si nu mai inteleg in care parte a frontului ma aflu.
Praful de pusca imi inneaca sufletul si cenusiul sangeriu al campului imi fura visul ca vom reusi sa aducem linistea. Si totusi...in ce parte a frontului de lupta al sufletului emu ma regasesc? E mult prea multa ceata incat cu greu ma mai ghidez prin labirintul inimii si al mintii mele.
As vrea sa aflu, dar nu vreau sa ma afle nimeni... Vreau sa fac cunostinta cu mine insami.

toamna... un vant imi spulbera speranta

Trist... cerul isi scutura lacrimile peste noi. O ploaie rece stinge vapaia din inimile noastre... si toata lava se transforma in cenusa...
Se apropie iarna...si odata cu ea o liniste de otel.
Pamantul inert isi ascunde sperantele de furia norilor.
Oamenii se transforma in pietre si inima se ascunde incet, cu teama, sa mai bata.
Sperante, vise, iubiri, zambete si iluzii de copii se inchid in noi si raman in asteptare. Cateva luni de frig si ger vom fugi de noi insine si de toate cele ce ne reprezinta. Lumea si clima ne vor transforma in pasari tematoare. Doar cativa soimi si vulturi vor mai putea plana peste lagune inghetate si reliefuri intunecate.
Si totusi in somnul nostru amortit vom astepta in fata unui semineu arzand o iluzie desarta, un vis efemer. Vom astepta o clipa de regasire si revenirea la viata.
Fugim de noi si totusi cautam sa ne regasim. Un haos este mintea noastra si nici un Demiurg nu ne va elibera din labirintul temerilor noastre. Nici o iluzie nu ne va permite sa traim ci ne va conferi doar o efemera imagine a unei posibile sperante devenita realitate. Poate ca si asteptarea isi are logica sa. Poate ca haosul universal este marca inregistrata a originalitatii noastre efemer de pamanteana.
Iubim si totusi sacrificam si viata si iubirea pentru egoismul din noi. Pentru aceasta capacitate inedita de autoconservare a omului. Oare cat ne vom mai conserva? Daca tot ne este dat sa cunoastem universul la nivelul a miliarde de molecule universale? Si viata este o lupta sau un vis? Iar noi suntem cei multi sau doar acel nucleu din interiorul nostru? Cred ca pur si simplu complexitatea noastra atat de simpla(sau poate simplitatea noastra atat de complexa) este ceea ce ne defineste. Iubim cu teama sau ne temem sa iubim? Si totusi uite ca pentru o secunda existam in Univers....