toamna... un vant imi spulbera speranta

Trist... cerul isi scutura lacrimile peste noi. O ploaie rece stinge vapaia din inimile noastre... si toata lava se transforma in cenusa...
Se apropie iarna...si odata cu ea o liniste de otel.
Pamantul inert isi ascunde sperantele de furia norilor.
Oamenii se transforma in pietre si inima se ascunde incet, cu teama, sa mai bata.
Sperante, vise, iubiri, zambete si iluzii de copii se inchid in noi si raman in asteptare. Cateva luni de frig si ger vom fugi de noi insine si de toate cele ce ne reprezinta. Lumea si clima ne vor transforma in pasari tematoare. Doar cativa soimi si vulturi vor mai putea plana peste lagune inghetate si reliefuri intunecate.
Si totusi in somnul nostru amortit vom astepta in fata unui semineu arzand o iluzie desarta, un vis efemer. Vom astepta o clipa de regasire si revenirea la viata.
Fugim de noi si totusi cautam sa ne regasim. Un haos este mintea noastra si nici un Demiurg nu ne va elibera din labirintul temerilor noastre. Nici o iluzie nu ne va permite sa traim ci ne va conferi doar o efemera imagine a unei posibile sperante devenita realitate. Poate ca si asteptarea isi are logica sa. Poate ca haosul universal este marca inregistrata a originalitatii noastre efemer de pamanteana.
Iubim si totusi sacrificam si viata si iubirea pentru egoismul din noi. Pentru aceasta capacitate inedita de autoconservare a omului. Oare cat ne vom mai conserva? Daca tot ne este dat sa cunoastem universul la nivelul a miliarde de molecule universale? Si viata este o lupta sau un vis? Iar noi suntem cei multi sau doar acel nucleu din interiorul nostru? Cred ca pur si simplu complexitatea noastra atat de simpla(sau poate simplitatea noastra atat de complexa) este ceea ce ne defineste. Iubim cu teama sau ne temem sa iubim? Si totusi uite ca pentru o secunda existam in Univers....